Se poate spune ca, de exemplu, frica si orgoliul sunt arme ale subconstientului? Eu tocmai asta neg. Sa incercam sa analizam putin logic senzatia de frica. Oare atunci cand ai temeri, nu sunt ele induse de fapte ganduri sau notiuni constientizate deja? De obicei, omul defineste acel ceva de care ii este frica. As spune ca se raporteaza sau isi raporteaza frica la motive cunoscute, la situatii ce extrapoleaza intamplari din viata lui sau a celor din jur. Iar acea teama de necunoscut, acea teama care pare a-si avea originile in subconstient, nu are nici o ratiune atata timp cat consideri ca, atingand starea de armonie cu Eu-l tau, atingi acele energii universale benefice si protectoare pe care numai credinta si singuratatea ti le poate accesa.
La fel, orgoliul. Nu este el raportat constient de om, prin fapte si atitudini concrete, la viata reala?...
Ele sunt arme care ataca grav starea de armonie, de echilibru a omului cu el insusi, si pot afirma ca sunt induse de insusi sistemul in care ne permitem sa existam, la care ne aliniem, de societate. Toate gandurile, atitudinile, actiunile malefice sunt generate nu de subconstient, ci de toleranta manifestata de noi in raport cu tot ceea ce ne inconjoara, obisnuiti fiind sa gandim si sa actionam intr-un anumit mod, cu un anumit scop, spre o finalitate prevazuta (daca nu chiar dorita – sau tocmai...).
Singuratatea, descoperirea si acceptarea propriei identitati, merita riscul, dar pentru a o simti asa cum este ea in esenta, omul trebuie sa renunte la ce a invatat, la ambitii, la succes, la pozitii sociale, la acele idei despre ceea ce este si cine este el (sau despre ceea ce crede ca este, pentru ca mereu noi singuri suntem aceia care, fara a ni se impune, sau tocmai de aceea, ne includem intr-un standard social pentru a ne crea impresia - citeste siguranta - ca apartinem unui grup in care suntem unici).
E poate un ton radical? Astfel se intampla uneori cu job-ul omului pe pamant - nu e prea usor. Ba dimpotriva, putini sunt cei ce gandesc la fel sau intra in rezonanta cu acest mod de a simti si accepta lucrurile si lumea, schimbandu-se ei insisi, eliberandu-se de frica si de convenientele corsetului social. Cei mai multi insa, si aici trebuie sa fii de acord, resping astfel de oameni si se indeparteaza de ei, simtindu-se lezati in convingerile lor (citeste principii). Numai ca atunci cand un om se simte lezat in convingerile si credintele sale, e posibil ca aceste convingeri si credinte sa nu fie prea puternice sau profunde, caci lezarea arata slabiciune, lipsa de traire, de intensitate. In astfel de momente omul simte ca i se iau bastoanele pe care isi sprijinea echilibrul existentei, peretii intre care se simtea sigur (citeste - intre care ii era caldut, pentru ca, vezi tu, omului mult ii mai place sa-i fie caldut si de multe ori doar crede ca asa si este).
Credintele si convingerile ne-au fost induse de societate, am fost conditionati si educati pentru a sluji cuminti si fara razvratire unui sistem social.
Trebuie sa mergem cu turma deoarece altfel vom fi aruncati la marginea societatii? Interesant este faptul ca toti marii traitori intru credinta, care au adus cele mai mari binecuvantari umanitatii, au fost discriminati, torturati, ucisi, stigmatizati daca nu cel putin declarati nebuni si asociali, in cele din urma de cine, crezi? De nimic altceva si nimeni altcineva decat de insasi societatea constituita din acei semeni de care se poate aminti mereu. De ce? Pentru ca sistemul se simte intotdeauna amenintat de adevar.
Spune, deci, la ce sa renunt din ceea ce stiu deja despre forul meu interior si cum sa filtrez esenta din ceea ce pare a fi eu-l dar simt ca nu este astfel, pentru ca acea stare de echilibru cu mine intru adevar sa fie asa cum o simt?
Se poate spune oare ca a avea vointa presupune sa controlezi cu adevarat totul in viata? Nu indraznesc sa fac astfel de afirmatii. Cat despre cum ar fi viata fara intamplarea care marcheaza fiece moment, fie ea prevazuta (pentru ca avem tendinta de a ne astepta mereu la o finalitate in n variante gandita) sau nu, am o parere cat se poate de personala.
Intamplarea prin care trecem si pe care o traim noi oamenii cateodata (citeste: mereu, atat timp cat consideri ca viata ta e o intamplare), in conditii independente de noi, desi induse de anumite conjuncturi, este o binecuvantare. E clipa in care ai sansa de a descoperi adevarul, atat cat iti este permis a-l primi, sau atat cat poti sa-l intrezaresti din tot ceea ce (ti) se intampla, ai posibilitatea de a patrunde dincolo de fiinta ta fizica si constienta pentru a strabate cele mai profunde ganduri din cele mai ascunse nivele ale subconstientului tau care, de multe ori, au rol fundamental acolo unde tie ti se pare ca nu poti dori, nu poti alege, nu poti avea putere de decizie pana la a fi faptic posibil.
Este absurd, vei spune, sau cel putin e un nonsens, nu?
Dar cred ca acea stare de constientizare acuta a eu-lui tau, ramas fiind singur, e momentul eliberarii totale de frica, de conditionarile impuse prin prejudecati dependente de societate, de familie, de contexte exterioare, este poate eliberarea de asa-zisa ignoranta. O prietena de suflet spunea in acest sens: Indrazneste si vei afla Pacea!
Existenta, primita si privita astfel, e o lumina, e un cantec, e frumoasa, e extatica...

Vizualizări: 35

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor