Când va fi să purtăm din nou cerul pe umeri,
împărtășind răsăritul de dimineață ca pe prima bincuvântare
a zeilor primită vreodată de om,
să-mi aduci o găleată de pământ,
pământ reavăn,
pământ negru,
pământ bogat
și să-mi așezi în el tălpile.
Nu mă voi gândi că mă vei îngropa de vie
precum Manole a îngropat-o pe Ana.
Voi gândi că mă iei în brațe ca pe un măr tânăr,
picioarele mi le vei spăla cu lacrimi,
apoi mi le vei preschimba în rădăcini.
Să-mi așezi picioarele-rădăcini în groapa de lut,
să cobori peste ele lumina vieții,
ca pământul să-mi fie zidire, niciodată mormânt.
Apoi, să le vorbești păsărilor,
să le spui că pe cel mai înalt vârf de munte,
unde curge cea mai limpede apă de izvor,
foșnesc frunzele unui măr tânăr, măr sălbatic,
și-acolo să vină să-și facă un cuib,
să nu simt vreodată că primăverile
mi-s însingurate
și fără cânt.
Tu vei ști apoi că atunci când păsările
vor fi venit la geamul tău cu mareea de dimineață,
e vremea să pleci să culegi rodul copacului,
merele sălbatice,
rodite în ziua când pământul și cerul
s-au unit pentru ultima oară.

Vizualizări: 21

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară / la red literaria !

Alătură-te reţelei reţeaua literară / la red literaria

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2020   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor