Ziua când moare maica (I)                                                              (Ziua când moare maica (II))    

 

       Ne spusese maica şi eu reţinusem prea bine, deoarece spusele ei despre şarpele casei mă fascinaseră, mai ales de când îl văzusem anul trecut şerpuind prin troscotul mărunt de pe potecile din grădiniţa de flori din faţa casei. Ştiam mult mai multe nu numai despre şarpele casei ci şi despre şerpii casei şi ceea ce-i spusese nurorii sale succint, deoarece se grăbea să ajungă la biserică, era nimica toată în raport cu cele ştiute de mine şi tot ce ştiam eu, de la ea le aflasem tot aducând vorba despre subiectul respectiv şi aruncând nade subtile. Credeam eu asta, dar mai târziu am realizat că maica se lăsa intenţionat prinsă în naivele mele capcane chiar dacă nu o făcea cu plăcere pentru că mă considera prea mic pentru a-mi împărtăşi din tainele ştiute numai de ea şi transmise prin viu grai din generaţie în generaţie, dar simţea o nevoie irepresibilă să împărtăşească tot ceea ce ştia cuiva, însă acum, în zorii lumii celei noi, iconoclaste şi chiar mai rău decât atât, nu găsea pe nimeni să o asculte şi cu atât mai puţin să înmagazineze şi să le transmită mai departe, lumea veche se dărâma odată cu un întreg sistem de valori şi supravieţuitorii săi încercau să se adapteze, iar păstrătorii tainelor se prăpădeau unul câte unul.

      Pe deasupra mai eram şi băiat şi multe din aceste taine se cuveneau a fi ştiute numai de femei.

      Aceste date le adunasem de-a lungul a doi-trei ani în care vârstele copilăriei îmi permiteau asimilarea şi interpretarea unor astfel de eresuri care nu o împiedicau pe bunica să le împletească armonios, aş zice acum, cu o riguroasă evlavie, fără să realizeze contradicţia dintre credinţele venite dint-un fond ancestral precreştin şi profunda ei religiozitate, dovedind un spirit genuin asemenea celui al unui copil, nepervertit de excesele de bigotism generate în fond de credinţa bazată pe frică şi nu pe cea bazată pe dragoste sau, la extrema cealaltă, de minimizarea fondului ei profund creştin în detrimentul credinţei în lumea duhurilor benefice şi a celor malefice, a farmecelor şi a semnelor, în puterea tămăduitoare a descântecelor, a vrăjilor şi a leacurilor.

    Bineînţeles că la vârsta aceea marea mea încredere în bunica venea dintr-un fel de convingere interioară că, deşi bătrână şi ,,la mila copiilor’’ , după cum se plângea adeseori confidentei sale, ţaţa Tudora lu’ Ghiduru, ea era cea care conducea cu mână sigură destinele universului familial, destine pe care le influenţa, le corecta  şi le dirija din tainiţele ,,atilerului’’, cum îl numise mama, pe care maica şi-l improvizase la foc în aşa fel încât orice urmă a activităţii sale să poată fi ştearsă rapid în cazul în care ar fi apărut intempestiv duşmanul de moarte al acestor activităţi, ginerele dumneaei, ,,Mişule maică’’, respectiv tatăl meu.

    Bunicul meu dinspre tata se prăpădise de tânăr, lăsându-l pe acesta orfan de la vârsta de opt ani. Moartea sa survenise rapid, bărbatul falnic se uscase pe picioare într-o lună de zile şi după o altă săptămână cât zăcuse la pat, se stinsese, fără ca doctorul Leţu să-i descopere boala galopantă care l-a răpus. În ziua în care bolnavul nu se mai putuse ridica din pat, doctorul ridicase neputincios din umeri şi-i spusese bunică-mi:

-Coană Lino, acum decât popa îl mai poate lecui pe Mihai al tău... Asta nu e boală curată, asta e făcătură... Sau, cine ştie, umblă cu el prin babe, poate-i găsesc ele leacul...

     Bunica Lina mai vânduse un pogon de pământ de la Săceni din zestrea dată de tatăl ei care avea şi cârciumă acolo. De cumpărat îl cumpărase chiar tat-su, cârciumarul, pentru că mai avea o fată de măritat şi nu voia să rămână să nu aibă după ce bea apă după ce o va  mărita şi pe asta. Nu a mai apucat să cheltuiască prea mulţi cu babele, deoarece, după cum am spus, bunicul Mihai, ,,Mişu al meu’’ după cum îl striga bunica după orânduială, până când a pus pământ pe el, s-a dus în mai puţin de o săptămână.

     Copilul crud nu a înţeles foarte bine curgerea evenimentelor, umblatul frenetic prin babe, moşmoanele de la diverse vrăjitoare de care dădea prin casă, i-a trezit o aversiune puternică faţă de oricare practici oculte, asociindu-le cu moartea tatălui său,  ca şi faţă de mirosul de tămâie sau de lumânările pe care nu le putea suporta. Din această cauză toate obiectele  mai sus pomenite erau de obicei ascunse cu grijă ,,ca să nu le vadă Mişu’’.

     Dar va veni timpul să spun pe larg altă dată povestea devenirii tatălui meu, a unui om care a fost, cu toată inteligenţa sa nativă, total lipsit de aspiraţii, aceasta nu din cauza unui caracter mărginit ci din cauza unei precauţii întinsă  până la limita unei temeri permanente de viitor şi cumulard a multor fobii şi antipatii pe care le ascundea cu grijă, relevâdu-le în momentele critice când, din cauza lor, îi punea pe cei din jur în situaţii imposibile.

 

***

      Moaşa Zoica o conduse pe bătrână până la poartă şi o urmări cu privirea până când luă colţul pe strada care ducea spre biserica Sfântul Ilie. Când întoarse capul în partea cealaltă a străzii, le văzu venind legănându-se pe cele trei jurate: grase, aproape pătrate, se apropiau lent, fiecare ţinând în în mână câte o plasă plină. Porni sprinţară spre ele şi când se apropie le auzi gâfâitul.

-Săru’ măna, maica vă aşteptă ce vă aşteptă şi plecă la biserică... Uite-acu’ luă colţu’ pă Tudor Barbu...

- Da’ ce e Zoico, începu s-o ia razna, cu prostiile de le vorbeşte...

- De, Ipco, i s-o fi făcut dor d-alde matale şi a vrut să vă vază neapărat azi...

- Hai, bia, nu vorbi cu păcat, că ne vede mai des decât pe tine, care stai în aceeaşi bătătură...

- De, bre, eu sunt decât noră, alde matale sunteţi fetele ei! Da’ tanti Domnica nu veni?

-Şii tu că o  lasă tocsunu’ ăla de Lambe până nu termină toate ale casei? El nu pune mâna pe nimic, e fiert după avere, boncăluieşte de dimineaţă până la opt la nouă seara în atileru’ lui de tâmplărie, l-am găsit lucrând şi duminica ca păgânii... Da ăia ţin şi ei măcar sâmbăta. Vin io tocma’ din capu’ târgului şi ea nu poate de frica lu’ Lambe! Vorba vine, că mi-e şi ea o cutrăăă...

- Hai fa Floareo, nu vorbi cu păcat, că nu-i e nici ei uşor, să bucăturească trei copii şi să-i trimită la şcoală...Crezi vaca se mulge singură şi cine o dă în văcărie dimineaţa, nu tot ea? zise ţaţa Lina.

- Iete cine vorbi de copii, tocmai Lina şi Fania pe care nu le deranjează nimeni şi pot să-şi ţină casa ca un pahar. Da’ io care trebuie să rânesc după Cati a mea care până la şaiş’pe ani n-a pus mâna pe coada măturii...

- Ia taci fa năroado din gură, că nu e nici o fericire să n-ai copii, da’ dacă n-a vrut Dumnezeu! se răţoi Ipca. Poţi să te pui cu el? Că n-a fost duminică lăsată de la Dumnezeu şi nici biserică din oraşul ăsta să nu dăm acatiste, io cu Lina când eram mai tinere şi puteam să avem. Ba şi la Curtea de Argeş am fost! Şi nu i-am dat şi lu’ Anton când a fost în Moldova, ca să dea pe la mânăstiri...

     Deocamdată surorile tăcură îmbufnate, suspendând harţa aceasta care, oricum, dura de când se ştiau şi îşi îndreptară atenţia spre mai tânăra lor cumnată. Prima o luă în primire ţaţa Lina:

-Zoico, mai du şi tu, bia fină, plasa asta, că-mi ieşi sufletu’ pân’ aci!

- Olio, săru’mâna, naşă, iartă-mă că nu-mi dădui cu seama... sări Zoica, luându-i plasa din mână şi cădelniţând-o uşor ca să-şi dea seama de greutate.

- Daţi-le bre şi alde matale plasele alea, că sunt mai hodinită, adăugă moaşa Zoica nu fără maliţiozitate.

- Lasă, bia, că până aci tot tu le duseşi, zise Ipca punând  în vorbă o cantitate infinitezimală de venin, deoarece sesizase răutatea, dar Floarea, tanti Şoara, cum îi spuneam noi copiii, îi întinse plasa ei.

-Dă-i şi tu plasa, Fănicuţo, că Zoica e tânără şi vârlavă..

-Lasă că, să nu-i fie de deochi, a mai pus carne pă ea, a făcut şi ea niţel cur, că când a luat-o Grigore era slabă ca un ţâr... Iete c-am început să fac poezii, chicoti tanti Şoara. ,,A făcut niţel cur, / era slabă ca un ţâr’’ se autocită ea, încântată.

- Vezi că ai început să plezneşti pe la încheieturi de deşteaptă ce eşti, neapărat să le spui şi ălora mici ai Nonei poezia ta ca să se mândrească şi ei cu tuşa lor, poeta.

-Ai mă fetilor, atâta minte am io? Zoico, nu te supăra fată, mai glumim şi noi , ne mai râdem, că destul om fi serioşi pe lumea ailaltă, se scuză tanti Şoara roşie de râs.

     Intrară toate patru pe poartă, moaşa Zoica în faţă cu cele trei plase, opintindu-se şi icnind ostentativ deoarece, la drept vorbind cele trei plase nu erau cine ştie ce grele.

-Zoico, vezi să nu nei  de picere javra aia, ca să nu păţim şi noi ca biata mama să ne facă injecţii de turbare în burtă.

Vizualizări: 45

Adaugă un comentariu

Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru în reţeaua literară !

Alătură-te reţelei reţeaua literară

Insignă

Se încarcă...

Fişiere video

  • Adăugare fişiere video
  • Vizualizează Tot

Statistici

Top Poetry Sites

© 2021   Created by Gelu Vlaşin.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor