Ajuns în parc, s-a aşezat pe iarbă. Îşi scoase haina şi o puse sub el şi se întinse cu faţa către cer.  Zgomotul maşinilor părea pentru el un râu învolburat. Simţea lângă el adierea unor copaci. Mirosul delicat al teilor îl făcea să se relaxeze. În depărtare se auzeau voci de copii veseli ce se bucurau de ieşirea in parc. Copiii se apropiau din ce în ce mai mult pentru că acum se putea distinge şi cuvintele. Îşi îndemnau părinţii să se joace cu ei :

-    Mami, hai să te joci…

Deşi era spre sfârşitul lunii noiembrie, el înca mai purta doar un tricou şi o haină pe deasupra. Cobora pe o stradă cufundat in gânduri: cum poate un om sa refuze când putea să aibă totul, o nevastă care să-l iubească, drăguţă, încăpăţânată ea puţin dar care până la urmă tot ce vroia el făcea. Motivul despărţirii fiind unul banal: se săturase ca toate să fie ca el. Nu se mai simţea împlinit. Vroia altceva.

Scoase telefonul, se uită la ceas: ora 7. Unde să mergă la ora asta? Acasă nu…

          Coborând alene treptele spre metrou, se aşeză la locul unde uşile vor fi în dreptul lui. Privea îngândurat. Totul în jurul lui părea desprins dintr-o lume nouă. Sunete ciudate se auzeau pretutindeni. Dar era aceeaşi lume dintotdeauna. Nimic nu se schimbase. Doar el era altul.

Sosi trenul şi în îmbulzeala creată se prinse şi el ca într-un joc al copilăriei.…